Предыдущая публикация
Consilierea părinților care au copii cu deficiență mentală
Existenţa unui copil cu deficienţă mintală într-o familie are repercursiuni majore asupra întregii familii. Nu de puţine ori, părinţii îşi instituţionalizează copiii, chiar dacă ei nu necesită internare permanentă în centre de recuperare. În obiectivele centrelor de plasament şi ale instituţiilor de profil, aceşti părinţi au ocupat un loc mărginaş, de multe ori lovindu-se de acuzaţiile personalului, aceştia fiind consideraţi vinovaţi pentru situaţia copilului lor. Afectivitatea părinţilor nu poate fi substituită de către personalul din centrele de plasament şi de aceea dorim să venim în ajutorul lor, deoarece ajutându-i pe ei, îi ajutăm pe copii.
Lucrarea de faţă a fost gândită din perspectiva psihologului practician din centrele de plasament, care se confruntă zilnic cu mentalităţile rigide, atât ale părinţlori acestor copii cât şi ale celor care se ocupă de educaţia şi îngrijirea acestor copii deficienţi.
Consilierea părinţilor va urmări, în principal două aspecte esenţiale:
1.învăţarea unor comportamente adecvate care să-i ajute să fie eficienţi în procesul de educare a copiilor.
2.depăşirea de către aceştia a dificultăţilor de natură psihologică pe care le presupune existenţa în viaţa lor a unui copil deficeint mintal.
Vom trata pe scurt aceste două aspecte:
1. Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii copilului cu deficienţă mintală
Familia deţine rolul cel mai important în educaţia copilului iar lipsa de îngrijire, de bucurii, amărăciunile, influenţează nefast dezvoltatrea armonioasă a copilului. De asemenea, erorile de educaţie familială (severitate, autoritate excesivă, părinte posesiv) inhibă voinţa şi dezvoltatea afectivă a copilului. Apar tulburări ale caracterului şi spiritului său, este tulburtă judecata, capacitatea de decizie, conduita.
„Cook observă că, de regulă, cu cât handicapul este mai grav, cu atât mama este mai autoritară, înclinată să ia cu totul în sarcina sa activitatea copilului şi, prin aceasta, să stânjenească posibilitatea dezvoltării sale; mamele mongoloizilor şi ale infirmior motori cerebrali, par, în special, reci şi autoritatre” ( Perron Roger 1979, pag. 410). Noi credem că este vorba de o supracompensare din partea mamei, deoarece intervine sentimentul de vinovăţie şi deci responsabilitatea creşte faţă de copil. Considerându-se vinovată pentru starea copilului, prin autoritate şi prin deţinerea totală a controlului asupra existenţei copilului, poate controla acum evimentele care ar putea duce la o nouă infirmitate, evită şi încearcă să stăpânească şi să controleze orice factor care ar putea dăuna copilului, dar prin aceasta nu face altceva decât să accentueze starea copilului şi să-i diminueze şi mai mult şansele.
Nu se poate generaliza, deoarece este foarte evident şi nimeni nu o contestă, tipul relaţiilor părinţi-copii se dezvoltă, în mod difert, în funcţie de personalitatea părinţilor, precum şi de particularităţile copilului însuşi. „Capacitatea de adaptare a părinţilor la apariţia unui copil în viaţa lor este mult condiţionată de calitatea relaţiilor existente între ei, în perioada premergătoare evenimentului.” (Munteanu Anca 2004, pag. 63)
Părinţii trebuie să înţeleagă că măsurile fundamentale sunt cele educative, prin care potenţialităţile copilului sunt dezvoltate la maximum. Este nevoie însă de mult calm şi răbdare, deoarece efectele subtile ale educaţiei nu se pot obţine de la o zi la alta.
2. Atitudinea părinţilor faţă de copilul cu deficienţă mintală
Cercetările din domeniu au reliefat că atitudinea părinţilor dar şi reacţia mediului social este mai puţin favorabilă copiilor cu deficienţă mintală decât faţă de cei care au handicap fizic. Deci, un copil cu deficieţă mintală este mai greu de acceptat pentru familie şi pentru societate decât un copil care are alte tipuri de deficienţe.
Totuşi, s-a constat o preocupare deosebită pe care părinţii copilului deficient mintal o au pentru viitorul său.
M. Chiva, ( apud Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru 1980) studiind atitudinea adoptată de părinţi faţă de copilul deficient mintal, arată că ea depinde de mai mulţi factori printre care:
■Gradul deficientului sau al anomaliei pe care o prezintă;
■Factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul în care mama trăieşte această realitate;
■Nivelul de aspiraţie famililă şi valorizarea potenţialităţilor intelectuale;
■Măsura în care copilul nu a corespuns aşteptărilor paterne, în sensul unei realizări intelectuale şi profesionale.
Se întâlnesc părinţi care trăiesc un profund sentiment de culpabilitate faţă de copil, se simt, fără să ştie, într-un mod foarte desluşit, răspunzători că au dat naştere unui copil cu handicap şi faţă de situaţia lui. Sunt cazuri în care în relaţia dintre părinţi planează o suspiciune, o tensiune, fiecare considerând că în familia celuilalt a existat o situaţie a cărei efect a apărut la copil.
O altă atitudine a părinţilor este reliefată în cazurile când părinţii mai au copii care sunt normal dezvoltaţi din punct de vedere psihic şi fizic. Pot apărea situaţii în care copiii normali să nu se simtă suficient de mult valorizaţi deoarece polul atenţiei părinţilor este îndreptat spre copilul cu nevoi speciale. Mariana Roşca, mergând pe aceaşi linie, a sesizat un aspect în relaţiile intrafamiliale care merită să fie menţionat: „ Nu sunt excepţionale nici cazurile când părinţii nu ştiu să formeze la ceilalţi copii o atitudine adecvată faţă de fratele lor anormal. Arătâdu-i acestuia o atenţie deosebită, pot crea la ceilalţi copii un sentiment de gelozie” (Roşca Mariana 1967 pag. 258)
Mulţi părinţi trăiesc o stare de jenă atunci când ies cu copilul în societate. Multora le este greu şi jenă să audă vorbindu-se în spatele lor de faptul ca au un copil cu handicap. Se simt stânjeniţi de faptul că sunt priviţi sau chiar ocoliţi. Atitudinea mediului înconjurător, uneori ostilă, crează un sentiment de disconfort şi de jenă la aceşti părinţi care au ieşit cu copilul lor la o plimbare prin parc, la cumpărături sau se îndreaptă spre casă, într-un mijloc de transport în comun.
După părerea noastră se pot distinge, în linii mari, patru comportamente ale părinţilor faţă de copilul deficient mintal:
1. există părinţi care alintă copilul prea mult, în mod excesiv şi din această cauză apar o serie de aspecte negative în procesul educaţional al minorului care vor duce la unele carenţe în dezvoltarea personalităţii copilulului şi la dezvoltarea unor trăsături negative ale caracterului.
2. alţi părinţi, care spre deosebire de prima situaţie, îşi izolează copilul atât din pricina atitudinii de respingere pe care o are mediul din jurul familiei, precum şi din pricina dificultăţilor de adaptare şi de acceptare a situţiei în care se află, ca părinţi ai unuicopil cu nevoi speciale. Este o situaţie care trebuie înlăturată sau diminuată, pe cît posibil, deoarece copilul deficient mintal are nevoie de compania şi de societatea celor normali. Chiar dacă părinţii sunt expuşi privirilor neînţelegătoare şi netolerante ale celor din jur, părinţii trebuie să meargă în continuare cu copilul lor în locuri publice pentru că acesta are nevoie de societatea adulţilor.
3. există cazuri în care, din cauza gravităţii handicapului, copiii necesită instituţionalizare într-o instituţie specializată în care să beneficieze de o îngrijire adecvată. Unii dintre părinţi acceptă cu greu despărţirea de copilul lor. Aici intervine rolul psihologului din instituţie, de a explica şi lămuri părinţilor faptul că oricât s-ar ocupa de copil în familie, acesta se va dezvolta mai bine într-o asemenea instituţie specializată în recuperarea copiluli cu handicap grav. Binenţeles că se va păstra legătura cu familia, copilul mergând cât mai des în familie. Totuşi, sunt şi părinţi care se simt uşuraţi de o asemenea povară şi au sentimentul că pot să trăiască “şi pentru ei”. Din nefericire, în ţara noastră există prea puţine alternative viabile şi răspândite la instituţionalizarea copiilor cu handicap grav şi de aceeea este necesară crearea cât mai repede a unor centre de recuperare şi îngrijire care să funcţioneze la nivelul comunităţii şi care să permită familiilor să-şi menţină copiii în familie şi să beneficieze de consultanţa de specialitate. Crearea unor astfel de centre în care copiii să fie asistaţi pe o perioadă determinată iar familiile să beneficieze de consiliere şi de sprijin, ar uşura atât viaţa părinţilor cât şi a copiilor, dându-le şansa să fie lângă părinţii lor şi în acelaşi timp să beneficieze de o îngrijire adecvată.
4. situaţia cea mai gravă este aceea în care părinţii îşi abandonează copilul într-o instituţie de ocrotire a minorilor. În ţara noastră, nu puţine sunt cazurile în care copiii sunt abandonaţi încă de la naştere în maternităţi. Dar, deloc de neglijat este numărul mare de copii care ajung în centre de plasament după ce au trăit un timp lângă părinţi şi care din vari motive ajung într-o astfel de instituţie.
Profilul terapeutic al familiei cu copiii deficenţi mintali.
În consilierea părinţilor copiilor deficienţi mintali trebuie să se ţină cont şi de următoarele nevoi ale familiei:
1.nevoia de sprijin, pentru că aceştia cred că, în situaţia lor, cu copilul deficent instituţionalizat, nimeni nu-i mai poate ajuta
2.nevoia de a fi informaţi asupra bolii şi a consecinţelor pe termen lung ale acesteia asupra evoluţiei copilului
3.nevoia de a fi înţeleşi, de le fi înţeleasă situaţia şi dificultăţile prin care trec, dar să nu fie compătimiţi
4.nevoia de a se ocupă de ceilalţi copii şi de a nu periclita viitorul acestora din pricina îngrijirii permanente pe care o necesită copilul deficient
5.nevoia de a nu fi condamnaţi pentru că şi-au instituţionalizat copilulul, deoarece asta nu înseamnă că şi-au abandonat copilul, ci doar că, nu au mai putut să facă nimic pentru copilul lor, iar internarea într-o instituţie specializată era unica ultima soluţie pe care o mai puteau lua pentru fiul lor.
6.nevoia de consiliere şi de suport deoarece se simt singuri şi consideră că nu pot fi înţeleşi decât de părinţi care se află într-o situaţi similară
Vom acorda un interes deosebit nevoilor părinţilor, considerându-i ca fiind cei prin intermediul cărora evoluţia copilului va fi mai bună.
Înainte de a propune un model de consiliere a părinţilor care au copii cu deficienţă mintală, considerăm necesar să facem câteva remarci referitoare la atitudinea pe care psihologul este indicat să o adopte în relaţia sa cu părinţii
În primul rând, psihologul trebuie să explice familiei că, indiferent de gradul de deficienţă, copilul deficient are nevoie de afectivitatea părinţilor. Ca orice copil şi acesta are nevoie de afectivitate. În majoritatea cazurilor, ameliorarea afecţiunilor copilului s-a putut realiza datorită climatului afectiv pe care părinţii l-au construit. De exemplu, în cadrul grupurilor de suport, acest subiect, al copiilor cu deficienţă severă care au avut o progresie în munca de corectare datorită afectivităţii, va fi prezentat şi supus părerilor membrilor grupului.
Este o condiţie obligatorie ca atunci când copiii merg în familie, de regulă pentru câteva zile, să se continue munca pe care personalul centrului de plasament o desfăşoară cu copilul. Acesta trebuie să se continue pe aceeaşi linie pe care copilul o urmează în cadrul instituţiei. De aceea, psihologul va trebui să indice familiei acele scopuri concrete a căror atingere este posibilă şi care se integrează în procesul educativ urmat în centrul de plasament.
Părinţilor li se va explica faptul că nu trebuie să aibă aşteptări foarte mari, că nu trebuie să ceară şi nici să aştepte foarte mult de la copilul lor. Adaptarea aşeptărilor părinţilor la posibilităţile reale ale copilului va constitui o prioritate, acolo unde este cazul, în consilierea părinţilor. Se va explica părinţilor care este riscul neacceptării posibilităţilor reale ale copilului şi că acest lucru va putea genera anumite consecinţe pe care ei ca părinţi le vor resimţi din plin. Riscul acestui raport- espectanţe – posibilităţi, neadecvat, este instalarea unor stări depresive, insomnii, stare generală de oboseală, tulburări somatice, complexe de inferioritate, surmenaj, descurajare, tendinţă de abandon şi reacţii de demisie, sentimente de neputinţă şi culpabilizare, etc. O acceptare şi o înţelegere a faptului că posibilităţile copilului sunt limitate are consecinţe favorabile asupra părinţilor. Atingerea unui scop de către familie are darul de a o mobiliza şi încuraja în continuarea demersului recuperator, sentimentul că nu totul este pierdut pentru copilul lor, că se poate face ceva. Această corelare a espectanţelor părinţilor cu posibilităţile copilului induce acestora în cazul celui mai mic succes al copilului, bucurie, sentmente pozitive faţă de copil şi creşte capacitatea familiei de a se mobiliza spre o mai atentă preocupare faţă de acesta.
Accentuăm două aspecte pe care noi le considerăm extrem de importante pentru reuşita demersului recuperator comun întreprins de către familie şi echipa pluridisciplinară din cadrul instituţiei:
a) Se va sugera în aşa fel încât să nu deranjeze, ideea ca părinţii să acorde mai mult credit sfaturilor ce vin dinspre membrii echipei pluridisciplinare, care se ocupă în cadrul instituţiei în mod direct de recuperarea copilului, decât sfaturilor venite din afară sau propriilor concepţii despre educaţie. Se va încerca să se explice că normele educative aplicate copiilor fără probleme pe care îi au, chiar dacă au dat rezultate în educarea şi disciplinarea acestora, nu au aceleaşi şanse de succes şi pentru copilul cu deficienţă mintală. Obţinerea unor rezultate pozitive are la bază şi consensul părinţilor cu cel al specialiştilor din echipa pluridisciplinară în ceea ce priveşte concepţiile educative şi recuperatorii ce trebuie aplicate în munca cu copilul.
b) Scopurile trebuie să fie concrete şi cât mai mult posibil să vizeze aspecte practice Cele mai importante scopuri practice au în vedere autonomia personală, autoservirea, învăţarea unor gesturi de bază utile. Scopurile trebuie foarte clar formulate.
Deoarece situaţia în care se află aceste familii este destul de delicată, intervenţia psihologului trebuie făcută cu atenţie. Psihologul trebuie să se încadreze în câteva principii generale care să guverneze relaţia cu părinţii, dar pe care le considerăm specifice acestui tip de relaţii:
1.Trebuie să manifeste o atitudine empatică sau chiar binevoitoare faţă de familie, tocmai datorită faptului că pentru părinţi situaţia este foarte delicată şi lasă urme adânci în viaţa lor şi pentru că aceştia se simt neînţeleşi, deşi nu doresc compasiunea oamenilor.
2.Trebuie să dea dovadă de mult tact şi de mult bun simţ
Nu de puţine ori părinţii, din pricina sentimentului de vinovăţie, se simt oarecum „vânaţi” şi cred că sunt acuzaţi de cei din jur şi de cei care le îngrijesc copilul în Centrul de Plasament. De aceea nu se simt foarte confortabil în discuţiile cu specialiştii din centru.
3. Perseverenţă şi devotament
Părinţii copiilor au sentimente puternice!
Unii părinţi nu sunt mulţumiţi de condiţiile instituţionalizării şi de modul în care sunt trataţi copiii. Pe lângă acest fapt tendinţa de demisie, de renunţare intervine şi ea, ca un factor asupra căruia psihologul va interveni.
4.Evitarea criticii aduse familiei
Chiar dacă în unele situaţii familia apare criticabilă, acest lucru trebuie evitat şi, cu înţelepciune, trebuie oferite soluţii. Critica sau reproşurile asupra familiei nu sunt menite să aducă un surplus motivaţional sau de susţinere şi, de regulă, au efecte dăunătoare. Critica poate duce la accentuarea stării de neputinţă şi demisie, la autoculpabilizare, complexe de inferioritate, care nu au cum să ajute demersului comun al psihologului şi al familiei de a oferi cât mai multe şanse copilului deficient mintal pentru ameliorarea consecinţelor deficienţei.
Acestea fiind stabilite vom încerca să stabilim, în linii mari, un program terapeutic succint aplcabil părinţilor intervievaţi oferind unele linii generale.
1.Evaluarea părinţilor
Chiar dacă au avut loc mai multe întrevederi cu părinţii, mai sunt unele aspecte ale profilului psihologic, nu numai al părinţilor, ci al întregii familii, care trebuie stabilite. În afara celor deja cunoscute, scopul acestei evaluări este de a stabili problemele familiei pentru ca, ulterior, să putem stabili un program de intervenţie.
Vom examina părinţii cu un teste de personalitate (eventual teste proiective) precum şi un test sau chestionar pentru a măsura satisfacţia maritală. Considerăm că prin intermediul acestor teste vom obţine date importante, care ne vor ajuta în demersul terapeutic.
2. Stabilirea unei direcţii de referinţă
Vom încerca să stabilim măsura frecvenţei unor comportamente semnificative semnalate în etapa anterioară cu privire la relaţia psiholog-părinte. Pentru a decela relaţiile părinte-copil vom apela, pe lângă demersrile făcute, la următoarele tehnici:
■observaţia reacţiilor din relaţia părinte-copil în sala de aşteptare din instituţie, atunci când părintele vine să-şi viziteze copilul sau când doreşte să-l ia acasă,
■observaţiile făcute de către psiholog la vizitele efectuate la domiciliul părinţilor, atunci când sunt prezenţi şi copiii acestora. Date importante ne pot fi oferite şi de către asistenţii sociali care vizitează regulat familiile,
■chestionare sau fişe ale comportamentelor completate de către educatori şi care surprind aspecte comportamentale specifice ale copilului în cadrul instituţiei. Chestionarele ne sunt utile pentru a stabili frecvenţa cu care acestea se desfăşoară în cadrul familiei,
■Fişe ale comportamentelor copilului întâlnite în familie, completate de către părinţi. Importanţa acestora rezidă din faptul că ne permite să facem o comparaţie elocventă între diferenţele şi asemănările modului de comportare a copilului, atât în cadrul instituţiei, cât şi în mediul familial.
Considerăm că prin aceste patru metode vom obţine date care ne vor ajuta în efortul nostru de a optimiza relaţia părinte-copil.
3. Învăţarea de către părinţi a unor moduri de a răspunde adecvat reacţiilor copiilor şi de a discrimina comportamentele
Cei mai mulţi dintre părinţi au spus că întâmpină probleme în disciplinarea copilului, întâmpină dificultăţi în aş învăţa copilul să reacţioneze pozitiv. În cadrul acestor întrevederi, psihologul va oferi soluţii acestor probleme.
Cele mai importante probleme în relaţia părinte-copil sunt date de faptul că părinţii nu discriminează comportamentele şi nu ştiu să reacţioneze adecvat, în sensul de a şti când şi cum să răspundă pozitiv sau negativ sau deloc copilului. Psihologul va explica părinţilor cum să manevreze aprobarea şi să arate interes pentru comportamentele pozitive, înainte de a ignora sau a o pedepsi. Rolul esenţial al psihologului este de a-i ajuta să definească aceste comportamente.
Părinţii reacţionează, de cele mai multe ori, spontan la comportamentul negativ. Aceasta se explică în primul rând datorită uzurii psihice survenite de-a lungul timpului şi de la faptul că nu cunosc metode de disciplinare pozitivă. Aceştia nu reuşesc să se stăpânească atunci când ar trebui să ignore anumite comportamente.
Cel mai des eşec al părinţilor îl constituie faptul că nu reuşesc să ofere un răspuns potrivit comportamentului copilului.
4. Stabilirea unui program concret şi periodic
Acesta survine după ce părinţii au reuşit să-şi însuşească sau să-şi dezvolte deprinderile de a răspunde pozitiv, negativ sau de a ignora comportamentul copiilor.
Pentru început, programul trebuie să cuprindă mai puţine comportamente, acestea mărindu-se în funcţie de experienţa acumulată de părinţi şi de capacitatea acestora de a rezolva dificultăţile întâlnite în corectarea copilului.
5. Etapa post-consiliere
În aceasta vom urmări ca părinţii să menţină achiziţiile terapeutice însuşite în etapele anterioare şi vom analiza cu ajutorul bilanţurilor sistematice calitatea relaţiei părinte-copil şi a stării de echilibru familial existente, comparativ cu cea observată înainte de terapie.
Terapiile multiple de familie şi terapiile de grup
Dintre terapiile de familie care considerăm că au eficienţă asupra familiei copilului cu nevoi speciale, prezentăm pe scurt psihoterapiile multiple şi grupurile de suport. Ambele reunesc mai multe familii în procesul terapeutic. Considerăm că terapiile de familie individuale sunt suficient de bine cunoscute şi eficacitatea lor este apreciată şi de aceea nu ne mai oprim asupra lor.
Terapia multiplă de familie
Termenul a fost introdus de către Carl Wells şi Peter Laqueur în anul 1963, deşi aceasta a fost practicată de autori încă din anul 1951.
„Scopul terapiei multiple îl reprezintă modelarea comportamentului de sprijin şi rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de comunicare în care familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin într-o manieră coterapeutică. Modificarea interacţiunilor familiale are la bază modelarea prin analogie, bazată pe comparaţia, experimentarea, corecţia şi optimizarea propriului comportament în familie, pe baza experienţelor altor familii cu probleme similare sau diferite.” (Mitrofan Iolanda; Vasile Diana 2001 pag. 22)
În cadrul acestei terapii, pentru o mai bună integrare a familiei în procesul terapeutic, terapeutul se poate folosi de o metodă complementară: vizita la domiciliu, prilej de a colecta informaţii preţioase în elaborarea profilului familiei. Vizita la domiciliu este indicată mai ales în cazul familiilor reticiente sau neîncrezătoare, deoarece duce la creşterea încrederii în terapeut, este un bun prilej de autoexplorare şi ulterior duce la creşterea încrederii în sine.
Avantajele şi efectele terapiei multiple de familie
Avantajul major îl constituie faptul că în cadrul terapiei multiple, familiile pot confrunta şi compara toate trăirile şi percepţiile personale cu realitatea comportamentală a membrilor acestora.
Un avantaj special îl prezintă pentru familiile cu un membru spitalizat sau bolnav cronic deoarece este un bun prilej de a le scoate din starea de izolare socială în care se află, oferindu-le modalităţi de adaptare şi interacţiune cu copilul afectat.
Efectele terapiei multiple sunt: ( Mitrofan Iolanda, Vasile Diana 2001 pag 23 )
1.Potenţarea capacităţii familiilor de „a supravieţui” prin învăţarea unui mod mai eficient de a percepe şi mânui pericolele: – externe: fizice şi biologice – interne: conflicte blocate, refuzurile mutuale, descurajările;
2.Creşterea stabilităţii familiei prin reechilibrare;
3.Creşterea încrederii familiilor în propriile lor capacităţi de autorezolvare a problemelor şi de depăşire a situaţiilor de criză.
Grupurile de suport
Motivul esenţial pentru care considerăm că grupurile de suport sunt indicate în terapia familiilor cu copii deficienţi mintal deoarece pot valorifica experienţa comună a acestor părinţi în îngrijirea copiilor deficecinţi şi se pot sprijini şi realmente pot reprezenta cea mai veridică şi adecvată metodă terapeutică. În interviurile pe care le-am efectuat a reieşit faptul că părinţii consideră că pot fi înţeleşi doar de către cei aflaţi într-o situţie similară.
Interacţiunile dintre aceşti părinţi mai pot fi benefice şi din următoarele motive:
1.oferă garanţia că experienţa lor este înţeleasă,
2.reprezintă pentru toţi participanţii o sursă de informare, în sensul că pot beneficia de experienţa celor aflaţi într-o situaţie similară,
3.pot include părinţi care au copiii cu nevoi speciale, nu numai cu deficienţă mintală, deoarece handicapul copiilor provoacă, în general aceleaşi stări sufleteşti, deci, într-un fel pot beneficia de experienţe comune.
În opinia Iolandei Mitrofan şi Doru Buzducea (2002 pag.188) „regulile de bază sunt: confidenţialitate şi respect unul faţă de celălalt. Prezenţa a doi traineri este de preferat, întrucât prezintă oportunitatea explorării unor perspective diferite şi reduce din stresul care l-ar putea năpădi pe unul singur, oferă echilibru şi stabilitate grupului, elimină deficienţele care ar putea apărea, asigură continuitate atunci când unul dintre ei lipseşte.”
Scopul grupului de suport este acela de a dezvolta protecţie, mediu securizant, unde părinţii să aibă oportunitatea de a căpăta încredere şi de a discuta cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare.
S-a observat că starea părinţilor depinde într-o foarte mare măsură de evoluţia copilului şi de modul în care părinţii se raportează la aceasta. Rezultate pozitive în consilierea şi psihoterapia părinţilor se vor remarca în măsura în care starea copilului se va îmbunătăţi prin aportul pe care părinţii îl aduc dezvoltării copilului.
(Lucrare publicată) http://oedip.eu/?page_id=86
Следующая публикация
Комментарии 1