Предыдущая публикация
Mama
La marginea satului,
Unde este un pârâu,
Singura în casă,
Mama își dă sufletul,
Ea nu-și mai așteaptă,
Copiii săi iubiți,
Fiindcă sunt departe,
De neam și de părinți.
Mama sta culcată,
Singură la pat,
Inima-i întristată,
Nu-i feciorul drag,
Nu-i nici fiica sa iubită,
La vorbă să mai stea,
Cana cea cu apă,
Cine să i-o dea?
Moare mama și suspină,
Doamne!Cu ce-am greșit?
Am crescut copii în chinuri,
Toată viața i-am iubit.
Și nepoții sunt departe,
Rar de tot eu i-am văzut,
Dă-le Doamne sănătate,
Să nu-i doară ,ce m-a durut.
Casa-i plină cu icoane,
Mama stă la pat,
Plâng icoanele în cloțuri,
Nu e vreme de rugat.
Iar eu mă rog lui Dumnezeu,
Ca să-mi ierte copilul meu,
Și să le dea sănătate,
Pace și prosperitate.
Și nepoții mei să-mi crească,
Harnici și voinici,
Pe părinți să îi iubească,
Să nu-i uite ei nicicând ,
Șade mama și oftează,
Nu și-a văzut copiii dragi,
Moare ea în chinuri,
Cu sufletul întristat.
Îngerașii o așteaptă,
S-o conducă ei in rai,
Acolo sufletelul mamei,
Linistea își va găsi.
În grădina cea cu flori,
În alb toți sfinții o așteaptă,
Ca s-o liniștească,
Si să-i dea apă.
Maică, nu te întrista,
Că-ci aceasta-i casa ta,
Nu a cea de pe pământ,
Unde toți te-au părăsit.
Păziți copii, părinții,
Cât în viață ei mai sunt,
Și arătați-le cât de mult ,
Voi îi iubiți.
Iar de au plecat din viață,
Pentru ei să vă rugați,
Ca Domnul să vă vadă,
Și să fiți iertați.
Следующая публикация
Нет комментариев