Предыдущая публикация
Capitolul 4.
"Eu sunt femeie"
Am încetinit pentru a savura cât mai mult acel moment: căsuțe mici, dar frumos aranjate, pe stradă – copii și adulţi de muncă, chipuri istovite, dar demne, biciclete îndreptându-se grăbit către brutărie sau micul magazin de la colț. Am numărat străzile, așa cum o făceam de obicei. Pe colț, grădinița mamei mele. Aici.
Aceasta este strada bunicii.
Am luat-o la stânga atent, știind că drumul pe acolo este greu de străbătut. Am parcurs acei metri încet, învăluită într-o lume magică, într-un trecut ţesut cu fire aurii. Aș vrea să pot da timpul înapoi. Să fiu din nou copil. Să nu am griji, să nu-mi pese de ce spun ceilalți, să iubesc cât pot de mult fără a mă gândi la dezamăgiri, să nu am responsabilități și singura mea grijă să fie cum să mă bucur mai bine de viață.
Dacă am prețui viața de când suntem mici, câte clipe am aprecia mai mult! Din păcate, atunci când suntem suflete plăpânde, ne dorim să creștem cât mai curând: ne pripim, din graba de a savura toate momentele vieții, și uităm că acest voiaj la un moment dat se va sfârși. Fiecare moment ar trebui trăit cu maximă intensitate. Până și clipele grele ne pot învăța ceva.
Străbunica Elena întotdeauna a fost o femeie cu credință în Dumnezeu. Ca majoritatea femeilor de la ţară, își petrecea fiecare duminică la slujbă, rugându-se pentru copii, nepoți și strănepoți. Îmi amintesc acele dimineți în care mă pregătea de zor, mă îmbrăca cu haine frumoase și împreună plecam la drum. Pe unde eu treceam acum cu mașina, cu mulți ani în urmă se plimbau două generații:
— Străbunica, ce este dragostea?
— Ce întrebare mai este și asta? mi-a răspuns uimită.
— Tu îl iubești pe străbunicul?
— Da, sigur.
— Și cum știi?
— Păi, mă gândesc cum să fac să-i fie bine. Îi pregătesc de mâncare, îi spăl rufele, îl ajut la greu și mă rog pentru el.
— Te rogi pentru el?
— Da, mă rog pentru el. Atunci când ții la un om, trebuie să-i vrei binele. Nu-l poți răni și îți dorești să-l poți proteja oriunde te-ai afla. Din acest motiv mă rog pentru străbunicul, ca Dumnezeu să-l poată proteja.
— Străbunica…?
— Da?
— Atunci să te rogi și pentru mine, când voi pleca la școală și nu voi mai fi lângă tine.
Cu pielea de găină, în timp ce mama vorbea la telefon anunțând sosirea noastră, eu zburam în timp: pietrele pe jos, gardurile colorate, căsuțele îngrijite, florile, pomii pe marginea străzii. Timpul se oprise în loc. Amintirile parcă se aruncau asupra mea ca niște săgeți: atâtea amintiri. Ce bine era atunci, când mă plimbam cu străbunicul, mergeam pe bicicletă la brutărie și admiram acea viață simplă, autentică și făcută din muncă și lucruri mărunte.
După ce pedalam la bicicleta veche, cu o șa mult prea înaltă și pedale călcate în picioare de timp, ajunsă în fața brutăriei, știam că străbunicul va cumpăra o pâine în plus, pentru mine.
— Vrei un colț de pâine? Să ai spor la mers către casă! mi-a spus străbunicul, privindu-mă cu ochi blânzi și curioși. Întotdeauna avea o sclipire în privire, în ochii lui puteai citi povestea unui tânăr cu chef de viață, om curios și cult, deși locuia într-un sat întotdeauna căuta să fie informat.
— Da! Cât este de bună! i-am răspuns cu mare bucurie. Știa întotdeauna ce-mi place și încerca să‑mi ofere tot ce-mi doream.
Încă o stradă și am ajuns. Număram străzile până la poarta bunicii. Ca și atunci când mă întorceam de la brutărie, cu străbunicul. El știa că nu mă voi sătura cu un colț de pâine. O pâine rotundă, abia scoasă de la cuptor, proaspătă și caldă, de abia reușeam să o țin în palme. Nu mă interesa. Chiar dacă atunci când mă duceam la bunici, care locuiau în oraș, primeam cele mai bune dulciuri și nenumărate bunătăți, la străbunici mă simțeam cel mai bine, atât eu, cât și sora mea.
Anii au trecut, brutăria s-a închis și străbunicul Ion nu mai este. Când am aflat, am simțit că nu sunt pregătită pentru așa ceva. Cum îi voi spune mamei mele că nu mai este printre noi? Copilăria mea, acel parfum, momentele petrecute spunând glume și jucând cărți. Cât s-a chinuit să mă învețe șah, să fiu în rând cu nepoții săi. N-a reușit, dar a încercat. În sufletul lui, știa că eu sunt prea nerăbdătoare, nu pot aștepta mișcările altora: sunt instinctivă, întotdeauna vreau să surprind și să fac prima mișcare.
— Tu-i aritmetica ei de treabă, mergi mai încet! Ai grijă la pietre! Vezi că vin mașini! Privesc în urmă și îl zăresc pe străbunicul cum se grăbește pentru a mă ajunge din urmă.
— Străbunule, ce este dragostea? Bicicletă lângă bicicletă, privim amândoi înainte.
— Dragostea?
— Da, dragostea.
— Dragostea… Iubirea are nenumărate nuanțe: este întotdeauna frumoasă. Iubești atunci când cineva te face să zâmbești, să fii bucuros și ai face orice pentru a-l ajuta la rândul tău.
Atunci eu iubesc acest coltuc de pâine! Iubesc acești pomi, această stradă, aceste păsări, acest sat. Le iubesc pentru că mă fac fericită! Și te iubesc pe tine, pe străbunica, pe sora mea, pe părinții mei, pe toți! Am strigat după el și am început să dau repede din pedale. Da, eram fericită și n-aveam griji. Mă simțeam bine, deși, ca orice copil, aveam momente în care vedeam vacanțele la țară ca pe o obligație. Câteodată mă supăram pe mama, plângeam atunci când pleca și așteptam ziua în care se va întoarce.
Dintr-odată, revin în prezent. Melodia de la radio, Smiley – Acasă, mă aduce cu picioarele pe pământ. O realitate minunată. Ce bine mă simt! Văd porțile verzi înrămate cu un gard alb, ce stă obosit după atâtea furtuni și zile grele. În timp ce parchez, caut cu privirea un suflet plăpând, cu basma neagră – pentru că „acum sunt femeie bătrână”, cum spune străbunica – și ochi blânzi.
Opresc mașina. Mama deschide portiera și se îndreaptă către poartă. O deschide și deja recunosc sunetul: pentru că străbunicii mei nu au avut niciodată o sonerie, știam că a venit cineva când auzeam acel sunet puternic, poarta ce se izbea înapoi de gard.
Timpul trece, oamenii dragi îmbătrânesc, noi ne mințim crezând că suntem nemuritori și trăim zilele uitând că viața este o simplă călătorie cu bilet fără drept de ramburs. Urcăm în tren și tot ce putem face este să ne bucurăm de peisaj. Nu putem coborî, trebuie să continuăm, chiar dacă pe drum pierdem oameni dragi. Deși ne este greu, încercăm să mergem înainte. Păstrăm în suflet amintiri de care ne agățăm în momentele grele, atunci când totul ni se pare fără sens, când parcă suntem ai nimănui și totul se năruie sub ochii noștri. Atunci când lucrurile parcă alunecă la vale, este important să avem de ce ne agăța: de amintiri, de cuvintele oamenilor dragi, de vise, de orice ne poate oferi speranță și încredere că totul se va rezolva.
— Străbunica!!! Ce faci?
— Am îmbrățișat-o cu multă fericire. O mână de om. Parcă era un copil, plăpând și fragil. Anii se citesc pe chipul ei obosit. Pielea îi este albă, cu mici alunițe ce-i împodobesc obrajii, ochii sunt albaştri ca cerul și mici, buzele subțiri îmi încălzesc sufletul cu un zâmbet. Capotul ascunde o talie subțire-subțire.
— Vai, ce subțirică ești! Îi zic, privind-o cu emoție și dragoste.
— Lasă că așa e bine! Tu ești cam durdulie, se vede că Italia îți prinde bine! Pune mâinile în șold și îmi face o analiză mai ceva ca la doctor.
Am început să râd. Când eram mică, ori eram prea pricăjită ori eram prea rotunjică. Atunci când străbunica îmi spunea că sunt mai grăsuță, îmi imaginam una din gogoșile ei rotunde-rotunde. Străbunicii, bunicii, niciodată nu sunt mulțumiți de felul în care mâncăm. Deși la început mă supăram, într-o zi mama mi-a explicat că pentru străbunicii mei, oameni care au muncit întotdeauna pe câmp, sub soare, făcând efort, hrana era ceva necesar. Da, mâncarea bunicilor sau a străbunicilor este întotdeauna mai bună, mai gustoasă și are un gust special, gust de răsfăț.
— Hai să ne așezăm! Hai să ne povestim! Ia zi-mi, mamă, ce mai faci? Spuse mama într-un suflet. I-am citit bucuria pe chip și am decis să le las singure. Ochii mei erau ca un aparat foto. Voiam să capturez fiecare colțișor, fiecare moment.
Străbunicul plecase dintre noi cu doi ani în urmă; într-o zi de martie, când primăvara bătea la fereastră, a decis că era momentul. Fără să-și dea seama, a închis ochii și a plecat către o lume liniștită, mai puțin aglomerată și mai bună. Nu eram pregătită. Nu mai fusesem la înmormântări și el pentru mine era nemuritor. Vestea a venit ca un val rece de emoții, de lacrimi și păreri de rău. Da, mă simțeam vinovată. Fiind plecată, rareori ajungeam în țară, mai ales la străbunici. Vizitele erau din ce în ce mai rare, iar în ultimul an abia ne mai recunoștea. Mă temeam ca el să mă fi uitat și evitam să accept faptul că în timp ce eu savuram fiecare clipă a tinereții mele, descopeream locuri noi și învățam din trăiri, timpul lui se scurgea într-o clepsidră aurie, zilele îi alunecau ca nisipul, mult prea repede.
Întotdeauna am fost mândră de străbunicii mei: deși au avut o educație cât se poate de simplă, prin muncă și perseverență au reușit să-și clădească o casă.
— Maria, vezi casa asta? Nu este construită din noroi! Nu, dom’le, e clădită cu cărămizi! Oi fi eu țăran, dar totuși! Am vrut casă din cărămizi și uite, o frumusețe!
Casa străbunicilor se află la colțul străzii: două porți, ambele verzi, îndesate într-un gard alb, ce trebuie vopsit din când în când. În fața porții, câțiva pomi și câteva flori. Cum deschizi poarta simplă și strâmtă, zărești o casă simplă, dar colorată. Cu ziduri mov-palid și borduri colorate ca florile de liliac, geamuri mici din lemn bătut de vânt și ploi, împodobită cu decorațiuni modeste ce-i oferă o alură de liniște și romantism, casa străbunicilor se ascunde printre crengi de viță-de-vie agățate de tuburi de fier ca și cum ar fi singura lor șansă de a supraviețui. Cum te îndrepți spre curte, poți vedea pe stânga o mică grădină, locul meu preferat în timpul primăverii: când zăpada abia se topește și cerul încă pare greu și fumuriu, aici te poți simți mai aproape de tot ce este frumos. Sub picioarele tale apar ghioceii curajoși și, după ceva vreme, se ridică mândre și colorate, un pumn de lalele, care mai de care mai făloasă.
O pătură de lalele galbene apar în fața mea. Mă bucur ca un copil și strig:
— Vai, dar câte lalele! Dumneata când ai avut timp să plantezi și flori? Strig în gura mare, să mă audă și vecinii de bucurie.
Zâmbeam. Ce bine că am decis să vin cu mama. Aveam nevoie de o călătorie în timp, să mă redescopăr, să înțeleg ce vreau de la viață, dacă am luat o decizie bună.
Căutăm sufletul pereche în neștire. Iubim oameni, sfârșim relații, trecem unii pe lângă alții și n-avem certitudinea că există undeva în lume sufletul nostru pereche. Dacă am pierdut omul vieții mele din disperarea de a găsi dragostea din tinerețe, acel sentiment sublim și simplu, acei fluturi în stomac ce nu te lasă să dormi, să mănânci sau să faci orice altceva în afară de a te gândi la persoana iubită.
Dumnezeule, ce se întâmplă cu mine? Fug de iubire și acum mă ascund în grădina străbunicii ca o copilă ce-și dorește doar puțină liniște. Îmi simt sufletul atât de greu, amărât și secat. Orice aș face, nimic nu este suficient. De ce nu mă mai las dusă de val? Unde mi-a fugit naivitatea?
Scot telefonul din geacă: niciun mesaj. Mai bine așa. Sau poate nu?
Mă opresc în fața scărilor. Cândva le urcam în grabă, căutându-l pe străbunicul, care la ora asta își făcea siesta. Mă descalț de bascheți. Am decis să mă îmbrac cât mai comod pentru drum: o pereche de blugi și o bluză albastră, o geacă neagră ca abanosul. Îmi așez bascheții lângă papucii străbunicului: deși erau extrem de ieftini și ușor de găsit, erau papucii mei preferați. Moi și comozi. Chiar dacă piciorul meu ar fi intrat în ei de vreo două ori și deseori mă împiedicam, nu-mi păsa!
— Mărie, iar ai plecat cu papucii mei! Treci încoace și adu-mi papucii! striga de pe prispă în timp ce eu încercam să merg cât mai repede pentru a ajunge la el. Mergeam și râdeam. Știam că nu este supărat.
Am poftă de ceva dulce. Mă îndrept grăbită către dulapul în care străbunica ținea bomboanele străbunicului Ion. Lui îi plăceau bomboanele. Întotdeauna avea un pachet de mentosane sau bomboane cu gust de fructe.
Curioasă și pregătită pentru o dezamăgire, deschid dulapul de culoarea cerului: într-un colț, bomboanele preferate ale străbunicului. În dreapta, câteva eugenii și în mijloc o pungă de biscuiți Petit, preferații mei. Am respirat adânc. Liniște. Străbunicul Ion era acolo. Am luat două bomboane: una pentru acum, una pentru mai târziu. Mă așez pe pat, închid ochii și visez:
— Toate bomboanele astea sunt pentru noi? am întrebat așezându-mă în poalele lui, strângând în palme un pumn de bomboane furate din dulap.
— Sunt pentru voi. Vrei o eugenie? m-a întrebat întinzând mâna către ziarul așezat pe scaunul de lângă pat.
— Nu, nu. Este suficientă bomboana. Mă așez în mijlocul patului, savurând acel gust de fructe și copilărie.
— Da ce stai așa, ca turcii? Uite cum stă, Leano! Parcă nu-i româncă… ci turcă! Își ia ziarul și trântește ochelarii cu lentile groase pe nasul subțirel.
Întotdeauna m-am întrebat din ce motiv un om atât de citit și curios nu a simțit nevoia de a avea o noptieră. Pasiunea pentru scris, fără să realizez, a apărut când stăteam la țară. Străbunicul era un bun cititor și ascultător: după-amiaza ascultam împreună Radio România Actualități.
Ridic privirea și văd casetofonul: îi lipsesc câteva bucăți, ca și sufletului meu. Primăvara lui Vivaldi. Știrile zilei. Eu și străbunicul întinși pe patul înalt, care cândva mi se părea imens, iar acum parcă este prea mic pentru mine. Străbunicul Ion citea ziarul de când mă ştiam. Își așeza cu atenție ochelarii pe nas și se transforma. Deși crescuse la țară, îi plăcea lectura, îşi dorea să fie informat și să învețe lucruri noi. Adora șahul deși se mai lăsa convins de străbunica la un joc de cărți. Trecut printr-un război, căpos și glumeț, străbunicul Ion știa cum să te facă să râzi.
Privesc mai atent: obiectele străbunicului încă erau acolo. Praful nu se așezase peste ele: străbunica încă le mai curăța, așa cum făcea de obicei când eram mai mică. Într-un colț zăresc Biblia și rația de medicamente pe care străbunica Elena trebuie să le ia cu acuratețe. La un moment dat doar asta ne mai rămâne: luptăm pentru sănătate folosind știința și ne rugăm pentru a ne clădi speranțe. În colțul camerei stă dreaptă și strălucitoare soba cu ochiuri mari: îmi amintesc iernile în care ne strângeam toți în camera străbunicilor pentru a ne încălzi și adormeam îngrămădiți. Era sobă și în camera noastră, dar era mai bine în acea cămăruță unde respiram dragoste și miros de supă caldă. La sfârșit de vară porumbul se făcea bobițe și cocenii erau strânși cu atenție. Iarna aceștia ne încălzeau pielea în timp ce sufletul ne era încălzit de iubirea străbunicilor.
Mă îndrept către camera în care noi, copiii, nepoții sau strănepoții, dormeam atunci când veneam în vacanță. Înainte de a deschide ușa, realizez că acea perdeluță albă, din dantelă, a rămas neschimbată. Lucrurile nu îmbătrânesc. Ele n-au viață. Sunt protejate de durere. O dau la o parte și lipesc nasul de geamul puțin zgâriat.
— Leano, hai să le trezim! Tu-i aritmetica ei de treabă, este ora zece și ceva. Dacă sunt bolnave? Dacă au pățit ceva? Dacă nu mai respiră? Ori au fost la discotecă azi-noapte? Zăresc umbra unei pălării ce se plimbă prin fața ușii.
— E-te na, au fost la discotecă. Sunt și ele obosite, mai lasă-le să doarmă. Sunt și ele tinere, Nelule. Lasă-le să doarmă!
Aproape în fiecare zi, stăteau în fața ușii de la cameră, pentru a prinde curaj şi a intra în cameră. Printre vorbele lor, deschideam ochii și mă lua dorul de părinții mei, de acasă. Apoi îi vedeam zâmbind, cu obrajii roșii după atâta treabă și mă simțeam cel mai norocos om.
Două pături, o sobă, un televizor bătrân și zgomotos, câteva icoane și un fotoliu acoperit cu o pătură roșie ornată cu broderie albă. Totul neschimbat. Două tablouri. Tabloul meu preferat. Câteva domnițe lângă un râu. Mi le-am imaginat de nenumărate ori: fie vorbeau, fie citeau, fie abia se cunoscuseră. Seara, înainte de a adormi, visam cu ochii deschiși.
Paturile deja pregătite cu pături groase și lenjerie colorată, erau despărțite de o măsuță mică. Nu o mai văzusem până atunci. Pe ea se afla o valiză, simplă, decorată cu capse ruginite. Părea nefolosită.
Ușa se închide de la curent, iar eu tresar. Casa mare.
Casa străbunicilor este destul de mare. În afara celor două camere, există un loc pe care îl numim casa mare. La țară, casa mare este locul în care se țin hainele, obiectele nefolosite sau lucrurile prețioase. Deschid ușa. Întotdeauna m-am temut de această parte a casei: în imaginația mea de copil, această parte a casei era locuită de fantome și monștri. Mă doboară un parfum intens de flori de tei. Mă orbește lumina ce vine peste mine. Geamul este deschis. Ce ciudat. Florile de tei încep a pluti prin aer de la curent și ușa se închide în spatele meu, trântindu-se. Peretele tremură, la fel ca mine.
Mă învăluie o mireasmă de flori de tei, mă simt protejată: parcă două brațe mă strâng puternic și îmi spun: Tu ești puternică! Tu ești specială! Dumnezeu ți-a dăruit glas pentru a spune ceea ce gândești! Vei iubi din nou, Maria! Chiar dacă nu ești bine, chiar dacă îți plânge sufletul, rupt în bucăți, chiar dacă te apasă nenumărate gânduri, chiar dacă surâzi și spui că ești bine, doar tu știi câte greutăți ai înfruntat și câte momente grele ai depășit. Iubește-te. Doar așa vei învăța să iubești din nou. Iartă-te, ești un simplu om într-o lume prea mare.
<< Sfârșitul Capitolului 4>>
Следующая публикация
Нет комментариев