Предыдущая публикация
Aprinde-ți o țigară și așează-te cuminte în fața mea!
Nu mă atinge! Nu aș mai suporta să simt atingerea omului pe care l-am așteptat ani lumină atât de cuminte ca o pisică languroasă care toarce sub soarele de august. Te privesc și m-am înfiorat doar la gândul că vârful arătătorului tău ar desena un „te iubesc” pe antebrațul meu.
Nu zâmbi! Nu-ți aminti de mine! Nu recurge la clipele frumoase ca să mă faci să-mi aminteasc și să-mi fie dor. Între dragoste și ură e un singur pas și tot un singur pas e între ura pe care o simt acum și dragostea pe care aș putea să ți-o port.
Hai să ne jucăm șotronul, vrei? Să scriem cu cretă colorată pe-o pătrățică ură și pe alta dragoste și să vedem unde cade piatra.
Mi-ai spus cândva că, o dată cu intrarea mea la tine în viață, totul s-a luminat. De fiecare dată când mă gândeam la asta îmi apărea în fața ochilor un răsărit pe malul mării. Nu-i ciudat cum ne amintim lucruri pe care nu le-am trăit niciodată cu adevărat? Când am stat noi pe malul mării să privim răsăritul?
Uneori însă am crezut că am fost acolo. Alteori mi-am imaginat că tu pășeai în tălpile goale pe nisipul încă rece și că eu eram acel răsărit spre care priveai. Am crezut asta, mai mult ca oricând, când eram mai departe ca niciodată de mare și de-o posibilă astfel de vară pe care ne-o promiseserăm în cort, în Vamă.
Poate că n-am fost un răsărit totuși. Să fi fost oare un apus din acelea pe care ți-ai dori să le vezi de undeva de sus? Să privești cerul și să vezi cum soarele se contopește cu norii într-o singură ființă. Să simți miros de portocale și cer senin.
Poate că idealizez prea mult. Nu râde de mine! Totul s-a amestecat în mintea mea și am început să-mi amintesc mirosuri pe care nu le-am simțit și să cred c-am sărutat buze crăpate de vânt ale oamenilor pe care nu i-am cunoscut niciodată. Am amestecat atâtea senzații și amintiri care n-au existat încât am început să cred că ai făcut cândva parte din viața mea, că am fost suflete pereche.
Ești nervos. Ți-a apărut o cută mare pe frunte care-mi aduce aminte de pământul crăpat de arșită de pe câmpul de la țară, de la bunici. Am fi putut să ne consumăm și acolo iubirea, pitiți după vreo căpiță de fân ca o claie de păr încâlcit de pe capul unei femei blonde abia trezite din somn. Dar n-am fost nici acolo. Nu ne-am pitit nici după copaci, nici după nori. N-am alergat pe câmp ca doi copii neastâmpărați ce vor să fugă de realitate.
Fumezi prea repede și aprinzi țigară după țigară. Scrumiera e plină și miroase a regret. Mă vrei înapoi? Vrei să trăim tot ceea ce ne-am imaginat că am putea? Ne-am întâlnit într-un vis și am călătorit pe plaja goală din Vamă la cinci dimineața. Am clipit și am ajuns pe vârful unui deal să ne uităm la apus. Iar când ne-am uitat unul la altul eram doi copii care se ascundeau după o căpiță în ograda de la țară.
Vreau să-mi silabisești cu ură că a fost doar un vis și că nu ne vom întâlni vreodată! Pălmuiește-mă cu toată forța și cere-mi să mă trezesc la realitate! Explică-mi așa cum i-ai spune-o unui copil de patru ani plin de „deceuri” că noi nu vom fi niciodată cu adevărat împreună, că ne despart șapte mări și șapte țări și că sunt prea multe obstacole puse între noi; că tu, Făt-Frumos, nu ești în stare să te lupți cu nimeni ca să ajungi la mine și să-mi săruți fruntea senină ca un cer de vară ca apoi să-mi urezi noapte bună.
Следующая публикация
Нет комментариев